Fara cap si fara coada!

            Si din nou acea stare de singuratate si nesiguranta ma cuprinde… Stiu ca nu ar trebui, dar nu pot impiedica ceea ce simt. Si ma intreb, draga cititorule, oare tu stii tot ce simti, sau stii doar acele sentimente pe care le-ai mai incercat pana acum ?
          Cred ca pana la urma, cu toate acele ocolisuri miselesti, din amalgamul sufletului tau, tu poti recunoaste si intelege doar stravechile interpretari ale inimii umane. Nu stii de fapt ce simti. Stii doar ceea ce cineva ti-a spus odata ca inseamna tot ce, cu atata patos, explicai ca ai intr-un coltisor al inimii sau al creierului. Si, datorita acestor interpretari naive si a acestor sensuri corupte ale mintii umane, eu spun acum ca sunt singura si nesigura.
          Vezi tu cititorule… vezi tu, eu stiu sa te ocolesc, sa te zapacesc si in final sa te fac sa nu stii ce ma framanta, dar acum, am sa iti spun ceea ce am impresia ca am in asa zisul « suflet ».
Simt cum inima pompeaza sangele mult mai repede, doar cand ma gandesc la el. Simt cum un strop de otrava naucitoare imi incetoseaza privirea. Simt cum viziunea cu privire la lume se intuneca si in acelasi timp simt o nevoie uimitoare de a face ceva, fara scop precis sau un final definit.
          Si merg in continuare pe acest drum al neclaritatii, impiedicandu-ma la fiecare pas din cauza unor lucruri ce tin de naivitatea mea. Si merg in continuare fara sa gasesc ceva ce sa ma aline. Si caut in continuare un antidot pentru singuratate. Si degeaba, eu tot nu stiu ce simt, sau pentru cine...
           Da-mi te rog tu o definitie mai clara a ceea ce simt, caci eu sunt pierduta intr-o lume gri, plina de pavele innoroiate de zapada plina de impuritati. 

Scrisoare fara destinatar...

       Reverie… Oh, minunată stare de ce dispari asa de usor? De ce nu vrei să te abaţi asupra mea mai des? De ce mereu pleci si mă lasi prada remuşcarilor? De ce niciodata nu stai pana la finalul piesei? De ce sfârşitul tău apare dintr-o data, iar rezultatul crunt al bunăvointei tale sunt eu, in mizeria ce ma inconjoara? Oh reverie… Te prefer pe tine in faţa realităţii. 

    Simplele tale minciuni imi aduc fericire. Incantatoarele dar in acelasi timp brustele  tale schimbari ale peisajului imi fac sentimentele sa fluctueze in jurul aurei tale. Da, tu! Tu cea care ma minti cu cele mai frumoase si lingusitoare cuvinte. Tu esti cea care imi ofera libertate. Alaturi de tine omniprezentul si cliseicul vis de a zbura, mie mi se implineste. Fiecare particula a corpului meu simte cum tu faci tot posibilul prin atingerile tale usoare si inselatoare ca lumea mea sa fie mai buna. 

            Chiar daca stiu ca tu nu imi oferi adevarul, de asemenea imi dau seama ca alaturi de tine falsitatea ce ma inconjoara in realitate dispare, iar un alt gen de minciuna ma cuprinde in bratele sale greoaie. Sunt o visatoare. Sunt o adepta a ta. Parca as face parte dintr-un cult secret, iar singura persoana mereu prezenta la adunari sunt eu. 

           Si da, reverie, stiu ca tu nu esti reala. Stiu ca mintea imi joaca feste. Stiu ca aceasta mica scrisoare nu o sa isi gaseasca niciodata destinatarul, dar eu sper... Sper ca tu sa ma prinzi in mrejele tale si asta-seara, pentru ca maine gri-ul ce acum ma inconjoara sa capete incet-incet culoare. Sper, pentru ca masca mea din societate se fisureaza, iar in timp sufletul meu va ajunge sa aiba greutatea unei pietre de moara. Sper ca tu sa imi oferi tot ce am nevoie. Sper sa imi fii alaturi. Sper sa nu pierzi asta-seara in lupta cu realitatea, iar eu sa raman o biata captiva a unei lumi ce ma inlantuie cu zale greoaie de aur.

  Oh reverie, te prefer pe tine , dar realitatea este cea de care am nevoie... 

Frica?!

         Intotdeauna te inconjoara frica celor din jurul tau. Nesiguranta parca apare pe fundal ca o ceata groasa, pe care doar cu eforturi supraomenesti o poti inlatura. Tu privesti peisajul lugubru din fata ta. Lugubru, dar in negura noptii se tranforma in ceva viu, plin de culori pastelate care te invaluiesc cu a lor caldura. Antiteza, nu? Nu chiar. 

        Pentru mine noaptea intr-un oras mare este ca o fantezie ce se trezeste la viata. Iubesc sa analizez fiecare figura care trece pe langa mine pe strada, sa observ zambetele stangace ale celor neinitiati, sa trag un fum din tigara in timp ce privesc pe sub gene la focul de lumini care inclazeste atmosfera glaciara, sa zambesc cand aud versuri si ritmuri mai perverse reproduse de castile adanc afundate in urechi.

      Iubesc toate astea, dar nu am timp sa ma bucur de ele pentru ca frica ce ma inconjoara e mult prea mare. Niciodata nu poti sa contemplii cladirile scorojite, sa iti treci fin degetul peste crapaturile lor sa le vindeci, sa le curmi suferinta. Nu poti face astea pentru ca societatea care te inconjoara te considera o persoana fara de speranta daca tu iti pierzi noptile intr-un oras “periculos”.

       Dar voi de ce nu intelegeti? Nu e nimic periculos. Nimeni nu te ataca daca nu dai motive. Nimeni nu iti va face nimic. Poti privi la stele toata noaptea, poti privi fara sfiala la luminca becului care palpaie intermitent  la coltul strazii pustii, poti rade in pace, fara ca privirile curioase sa iti arunce ocheade pline de suspiciuni,  poti urmari masinile care isi fac jocul de lumini in intuneric, poti urmari cum copacii batrani isi leapada caramiziile frunze pentru o vreme de goliciune. Daca esti romantic, noaptea, cu gardianul sau, luna, te multumeste prin toate placerile de care ziua cea mare si luminoasa te priveaza. 

Ganduri si recunostinta

             Stai si privesti cum ploaia rapaie la fereastra acoperita deja de condens si picaturi mignone de apa sarata. Parca iti vine sa faci acelasi lucru. Sa-ti impartasesti sentimentele cu fenomenul de afara. Sa arati ca te doare, sa lasi sa iti curga si tie picaturile sarate pe fata, sa fii sincera cu tine, cu ceilalti. Dar, in realitate, preferi sa mai tragi un fum din tigara aprinsa inainte de momentul tau de sinceritate.  Nu mai privesti ploaia, pentru ca stii ca ceea ce simti cu adevarat te poate coplesi. Te inneci in fum in locul lacrimilor. Te arati fericita, cand de fapt esti distrusa, zambesti cand de fapt ochii tai vor sa fie imbaiati de lacrimi, iti impui o stare chiar daca tu nu o simti. Mai tragic un fum, iti mai aduci aminte de momentele fericite, mai zambesti, lacrimile ajung la bariera. 

            Nu le lasi. Nu vrei. Nu vrei sa fii slaba. Vrei sa fii puternica. Dar cum te ajuta asta?! In niciun fel. Ti-e teama sa privesti afara, pe geamul aburit si plin de sentimente. Ti-e teama de el, de moment, de lacrimi, de tine. De ce nu infrunti totul, te intreaba constiinta. Ce ii raspunzi in momentul acela? Nimic. Totul e alb in mintea ta, ca o foaie de hartie, fara cuvinte care sa o umple. Si atunci te intrebi… Ce vreau de fapt? Stii raspunsul, ti-e greu sa il dai, ti-e teama de consecinte si totusi le infrunti. “Vreau sa fiu acolo, in ploaie, sa plang, sa imi amintesc, sa te vad inca o data, sa imi zambesti, sa imi mai dai o sansa, sa fim impreuna in ploaie. Dar asta nu se poate. TU esti fericit, implinit. EU… ma simt inghesuita intr-o lume ce nu ma primeste.” Atunci, chiar in acel moment, bariera se frange, lacrimile-ti curg pe obrazul fin, tigara se stinge si o usa se deschide. Poti iesi afara. Poti plange fara ca nimeni sa stie asta. O vei face? Sau preferi sa plangi langa cristalul patat din fata ta? Nici asta nu stii. Dar pana la urma… Trebuie sa stii tot? Nu, pentru ca viata e o nebuloasa. Niciodata nu stii ce vei primi. Primeste-ti cadoul cu bratele deschise, caci donatorul nu iti va oferi sansa asta inca o data. Fie ca e bun, sau rau, primeste-l. Eu asta am invatat. Am ratat sansa la fericire alaturi de tine. Poate inca o sansa alaturi de tine va veni, sau, poate o sansa alaturi de altcineva. N-am stiut sa aleg, desi stiam foarte bine ce-mi doream, pe tine.
        Mai aprind o tigara, cu lacrimile cazand cu duiumul pe obrazul meu. Acum le accept. Credeam ca eram puternica atunci cand nu le lasam sa iasa la iveala, dar in realitate, atunci eram doar o lasa. Acum sunt puternica, pentru ca accept consecintele.
       “Nu mai plange ca fraiera!”  o aud tipand! “Treci afara! E sansa ta sa te descarci cu adevarat. Ploaia nu te asteapta pentru totdeauna! Stii ca asta vrei!”
Tot ce am reusit sa ingaim printre suspine a iesit curios de hotarat “HAI!”
Sting in mare graba tigara nefumata si plec alaturi de ea in abisul necunoasterii. Mi-e teama de ce va urma, mi-e teama de tot, dar le accept.

 Iar in incheiere, tin neaparat sa ii multumesc uneia dintre cele mai speciale persoane existente in viata mea. Stie cine e si tot ce a facut pentru mine! Si acum, pentru ca altfel nu se poate, niste versuri, niste cuvinte pe care eu foarte rar le spun. Tu le meriti cu adevarat : ”I LOVE YOU THIS WAY!” and you don’t have to change, no matter what others say about you. You know who you are and you helped me find my path and that’s why you are my fucking sister! Or, should I say, Capsu?:))