Fara cap si fara coada!

            Si din nou acea stare de singuratate si nesiguranta ma cuprinde… Stiu ca nu ar trebui, dar nu pot impiedica ceea ce simt. Si ma intreb, draga cititorule, oare tu stii tot ce simti, sau stii doar acele sentimente pe care le-ai mai incercat pana acum ?
          Cred ca pana la urma, cu toate acele ocolisuri miselesti, din amalgamul sufletului tau, tu poti recunoaste si intelege doar stravechile interpretari ale inimii umane. Nu stii de fapt ce simti. Stii doar ceea ce cineva ti-a spus odata ca inseamna tot ce, cu atata patos, explicai ca ai intr-un coltisor al inimii sau al creierului. Si, datorita acestor interpretari naive si a acestor sensuri corupte ale mintii umane, eu spun acum ca sunt singura si nesigura.
          Vezi tu cititorule… vezi tu, eu stiu sa te ocolesc, sa te zapacesc si in final sa te fac sa nu stii ce ma framanta, dar acum, am sa iti spun ceea ce am impresia ca am in asa zisul « suflet ».
Simt cum inima pompeaza sangele mult mai repede, doar cand ma gandesc la el. Simt cum un strop de otrava naucitoare imi incetoseaza privirea. Simt cum viziunea cu privire la lume se intuneca si in acelasi timp simt o nevoie uimitoare de a face ceva, fara scop precis sau un final definit.
          Si merg in continuare pe acest drum al neclaritatii, impiedicandu-ma la fiecare pas din cauza unor lucruri ce tin de naivitatea mea. Si merg in continuare fara sa gasesc ceva ce sa ma aline. Si caut in continuare un antidot pentru singuratate. Si degeaba, eu tot nu stiu ce simt, sau pentru cine...
           Da-mi te rog tu o definitie mai clara a ceea ce simt, caci eu sunt pierduta intr-o lume gri, plina de pavele innoroiate de zapada plina de impuritati. 

Scrisoare fara destinatar...

       Reverie… Oh, minunată stare de ce dispari asa de usor? De ce nu vrei să te abaţi asupra mea mai des? De ce mereu pleci si mă lasi prada remuşcarilor? De ce niciodata nu stai pana la finalul piesei? De ce sfârşitul tău apare dintr-o data, iar rezultatul crunt al bunăvointei tale sunt eu, in mizeria ce ma inconjoara? Oh reverie… Te prefer pe tine in faţa realităţii. 

    Simplele tale minciuni imi aduc fericire. Incantatoarele dar in acelasi timp brustele  tale schimbari ale peisajului imi fac sentimentele sa fluctueze in jurul aurei tale. Da, tu! Tu cea care ma minti cu cele mai frumoase si lingusitoare cuvinte. Tu esti cea care imi ofera libertate. Alaturi de tine omniprezentul si cliseicul vis de a zbura, mie mi se implineste. Fiecare particula a corpului meu simte cum tu faci tot posibilul prin atingerile tale usoare si inselatoare ca lumea mea sa fie mai buna. 

            Chiar daca stiu ca tu nu imi oferi adevarul, de asemenea imi dau seama ca alaturi de tine falsitatea ce ma inconjoara in realitate dispare, iar un alt gen de minciuna ma cuprinde in bratele sale greoaie. Sunt o visatoare. Sunt o adepta a ta. Parca as face parte dintr-un cult secret, iar singura persoana mereu prezenta la adunari sunt eu. 

           Si da, reverie, stiu ca tu nu esti reala. Stiu ca mintea imi joaca feste. Stiu ca aceasta mica scrisoare nu o sa isi gaseasca niciodata destinatarul, dar eu sper... Sper ca tu sa ma prinzi in mrejele tale si asta-seara, pentru ca maine gri-ul ce acum ma inconjoara sa capete incet-incet culoare. Sper, pentru ca masca mea din societate se fisureaza, iar in timp sufletul meu va ajunge sa aiba greutatea unei pietre de moara. Sper ca tu sa imi oferi tot ce am nevoie. Sper sa imi fii alaturi. Sper sa nu pierzi asta-seara in lupta cu realitatea, iar eu sa raman o biata captiva a unei lumi ce ma inlantuie cu zale greoaie de aur.

  Oh reverie, te prefer pe tine , dar realitatea este cea de care am nevoie...