Reverie… Oh, minunată stare de ce dispari asa de usor? De ce
nu vrei să te abaţi asupra mea mai des? De ce mereu pleci si mă lasi prada
remuşcarilor? De ce niciodata nu stai pana la finalul piesei? De ce sfârşitul
tău apare dintr-o data, iar rezultatul crunt al bunăvointei tale sunt eu, in
mizeria ce ma inconjoara? Oh reverie… Te prefer pe tine in faţa realităţii.
Simplele tale minciuni imi aduc fericire. Incantatoarele dar in acelasi timp brustele tale schimbari ale peisajului imi fac
sentimentele sa fluctueze in jurul aurei tale. Da, tu! Tu cea care ma minti cu
cele mai frumoase si lingusitoare cuvinte. Tu esti cea care imi ofera
libertate. Alaturi de tine omniprezentul si cliseicul vis de a zbura, mie mi se
implineste. Fiecare particula a corpului meu simte cum tu faci tot posibilul
prin atingerile tale usoare si inselatoare ca lumea mea sa fie mai buna.
Chiar daca stiu ca tu nu imi oferi adevarul, de asemenea imi dau seama ca
alaturi de tine falsitatea ce ma inconjoara in realitate dispare, iar un alt
gen de minciuna ma cuprinde in bratele sale greoaie. Sunt o visatoare. Sunt o
adepta a ta. Parca as face parte dintr-un cult secret, iar singura persoana
mereu prezenta la adunari sunt eu.
Si da, reverie, stiu ca tu nu esti reala. Stiu ca mintea imi joaca feste. Stiu
ca aceasta mica scrisoare nu o sa isi gaseasca niciodata destinatarul, dar eu
sper... Sper ca tu sa ma prinzi in mrejele tale si asta-seara, pentru ca maine
gri-ul ce acum ma inconjoara sa capete incet-incet culoare. Sper, pentru ca
masca mea din societate se fisureaza, iar in timp sufletul meu va ajunge sa
aiba greutatea unei pietre de moara. Sper ca tu sa imi oferi tot ce am nevoie.
Sper sa imi fii alaturi. Sper sa nu pierzi asta-seara in lupta cu realitatea, iar
eu sa raman o biata captiva a unei lumi ce ma inlantuie cu zale greoaie de aur.
Oh reverie, te prefer pe tine , dar realitatea este cea de care am nevoie...
